Prezentul Memorandum își propune să ofere o viziune de ansamblu cu privire la principalele diferențe existente între două instituții juridice – forța majoră și impreviziunea – excepții de la principiul pacta sunt servanda – având în vedere importanța lor economică în contextul actual (cu precădere, impactul pandemic și post-pandemic, cel al războiului desfășurat în Ucraina, cu toate efectele pe care acesta le-a produs și continuă să le producă).
I. Considerații introductive
Potrivit dispozițiilor articolului 1270 din Codul Civil , articol ce reglementează principiul forței obligatorii, „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”. Drept urmare, părțile sunt ținute de contract, fiind ținute să își execute obligațiile astfel asumate. Acest aspect este reiterat de dispozițiile articolului 1350 din Codul Civil, având denumirea marginală „Răspunderea contractuală”, dispoziții care prevăd obligativitatea executării obligațiilor asumate și intervenirea răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea lor fără justificare.
Revenind la dispozițiile articolului 1270 din Codul Civil, acestea prevăd faptul că, prin acordul părților, contractul poate fi modificat sau încetat, aspect care se relevă a fi tot o expresie a principiului forței obligatorii. Totodată, același text de lege vorbește despre posibilitatea modificării contractului sau încetării lui din anumite cauze autorizate de lege.
Astfel, principiul forței obligatorii nu are un caracter absolut, existând mecanisme care atenuează aplicabilitatea lui, fie în temeiul voinței părților, fie în virtutea dispozițiilor legale în vigoare.
În acest sens, Codul civil reglementează două mecanisme juridice principale care au ca scop atenuarea forței obligatorii a unui contract: forța majoră și impreviziunea.
Astfel, după cum a fost prezentat supra, instituția forței majore reprezintă o excepție de la principiul pacta sunt servanda, aceasta fiind definită de dispozițiile articolului 1351, alin. (2) din Codul Civil drept „acel eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”.
Vorbim, în cazul forței majore, de imposibilitatea fortuită de executare în cazul ivirii unor situații intervenite după încheierea contractului, ce nu puteau fi prevăzute și pe care părțile nu le pot controla sau surmonta în vreun fel. Exemplele clasice, în acest sens, sunt starea de război, cutremurul, atacurile teroriste, trăsnetele, tornadele, inundațiile etc.
Pe de altă parte, impreviziunea reprezintă și ea o excepție de la principiul reglementat de articolul 1270 din Codul Civil și își găsește sediul materiei în cuprinsul dispozițiilor articolului 1271 din același act normativ, putând fi invocată în contractele a căror executare a devenit excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări excepționale a împrejurărilor și care ar face vădit injustă obligarea părții afectate la executarea obligației. Articolul 1271 din Codul Civil vine să reglementeze și condițiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru ca impreviziunea să-și găsească incidența.
II. Diferențele dintre Forța Majoră și Impreviziune
Deși forța majoră și impreviziunea se aseamănă sub aspectul caracterului imprevizibil, fiind vorba despre evenimente/împrejurări ce intervin după încheierea contractului, între cele două instituții există elemente de diferență, după cum vom prezenta în cele ce urmează.
Sub un prim aspect, în cazul forței majore, vorbim despre un eveniment care duce la imposibilitatea fortuită de executare a obligației, aceasta fiind, în mod absolut, imposibil de executat. Pe de altă parte, în cazul impreviziunii, vorbim despre o schimbare excepțională a împrejurărilor ce au fost avute în vedere la încheierea contractului, schimbarea neconducând, însă, la o imposibilitate de executare o obligației. Așadar, în cazul impreviziunii, executarea obligației este posibilă, însă cu niște costuri disproporționate, care duc la răsturnarea echilibrului contractual.
Astfel, un element esențial atașat impreviziunii este cel al onerozității excesive a executării contractului. Prin urmare, onerozitatea executării obligației nu este suficientă pentru invocarea impreviziunii, ci, este nevoie ca executarea contractului să fi devenit excesiv de oneroasă. Cu alte cuvinte, tocmai amplitudinea dezechilibrului contractual face ca impreviziunea să poată fi invocată; pe cale de consecință, instituția nu își găsește aplicabilitatea în cazul în care obligația este doar mai oneros a fi executată, întrucât la încheierea contractului părțile își asumă, în anumite limite, un risc al contractului, aspect surprins de dispozițiile articolului 1271 alin. (1) din Codul Civil, care, amintește, de altfel, tot de principiul pacta sunt servanda.
Se impune a fi precizat faptul că noțiunea de „excesiv de oneros” nu a fost definită de către legiuitor nici cu prilejul elaborării noului Cod Civil și nici cu prilejul elaborării altor acte normative care vizează impreviziunea. Prin urmare, revine jurisprudenței rolul de a determina limitele acestui concept, prin oferirea unor indici de apreciere a gradului de onerozitate al obligațiilor, atât de necesari pentru aplicarea, in concreto, a teoriei impreviziunii.
Un exemplu, în acest sens, este dat de Sentința Civilă nr. 2826/2021 a Judecătoriei Sector 3 București, prin care instanța a făcut referire la onerozitatea excesivă, statuând că „Efectul produs asupra contractului trebuie să constea într-o perturbare gravă, o bulversare a raportului contraprestațiilor astfel încât contractantul dezavantajat ajunge în ipostaza de a refuza executarea contractului. Efectul produs trebuie să constea într-o dificultate majoră, excesivă, de executare a obligațiilor de către debitor, ca urmare a intervenirii schimbării excepționale. O simplă agravare nu este suficientă pentru a justifica intervenția instanței în vederea revizuirii contractului. Schimbarea radicală a obligațiilor/dezechilibru grav contractual se poate concretiza fie într-o creștere excesivă a costului obligațiilor debitorului, fie într-o scădere considerabilă a valorii contraprestațiilor care face ca executarea obligației de către debitor să devină vădit injustă și contractul să-și piardă utilitatea socială.”
În aceeași idee, prin Decizia Civilă nr. 325/2018 a Tribunalului Gorj, instanța a statuat faptul că „un eventual dezechilibru contractual ar putea interveni doar pentru ceea ce depășește limita de onerozitate a obligației, anume doar pentru ceea ce poate fi considerat ca excesiv de oneros”.
Intervenirea mecanismului de redresare a dezechilibrului contractual prin intermediul invocării impreviziunii amintește, în acest fel, și de principiul echității.
Un element de asemănare între cele două instituții, ce trebuie subliniat, este acela că, în situația intervenirii forței majore vorbim despre un eveniment ce nu era previzibil, elementul imprevizibilității fiind prezent și în ceea ce privește impreviziunea (aspect ce se regăsește în însăși denumirea instituției). Astfel, în cazul impreviziunii, potrivit dispozițiilor articolului 1271, alin. (3) lit. b) din Codul Civil „schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului”.
Mai departe, un alt aspect ce trebuie precizat, este acela că, din conținutul dispozițiilor articolului 1351, alin. (1) din Codul Civil, decelăm faptul că există situații de ordin legal sau de ordin convențional în care forța majoră nu înlătură răspunderea contractuală. Totodată, impreviziunea poate fi invocată atâta vreme cât debitorul „nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc”.
Cu alte cuvinte, bunăoară, în situația în care părțile au stipulat în contract o clauză potrivit căreia intervenirea unui eveniment catalogat a fi forță majoră nu înlătură răspunderea, debitorul rămâne în continuare ținut de executarea contractului. La fel, în cazul impreviziunii, asumarea schimbării împrejurărilor duce la imposibilitatea invocării ei.
În continuarea analizei noastre, observăm, de asemenea, existența unei condiții prealabile de natură procedurală în ceea ce privește impreviziunea, respectiv cea potrivit căreia debitorul trebuie să fi încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului. De la sine înțeles este că nimic nu va opri părțile să procedeze la adaptarea contractului, la modificarea sa, în concordanță cu dispozițiile art. 1270, alin. (2) din Codul Civil.
În același timp, și în cazul intervenirii unei situații de forță majoră, debitorul este obligat să notifice creditorul cu privire la intervenirea evenimentului în cauză, sancțiunea prevăzută de dispozițiile articolului 1634, alin. (5) din Codul Civil fiind cea a răspunderii debitorului pentru prejudiciul cauzat pentru cazul în care notificarea „nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare”.
Un alt aspect ce trebuie menționat este acela că, în ceea ce privește impreviziunea, părțile pot nu doar să deroge de la aplicabilitatea ei, ci pot chiar să modifice condițiile în care aceasta se aplică, stabilind, prin intermediul unei clauze contractuale, un anumit prag valoric de la care ar interveni impreviziunea.
Nu în ultimul rând, dacă părțile aleg să nu facă mențiune despre impreviziune în cuprinsul contractului încheiat, în cazul unui litigiu născut între acestea, instanței de judecată îi va reveni sarcina de a tranșa diferendul cu privire la existența sau inexistența impreviziunii în cadrul raportului juridic dintre acestea – în concret, să adapteze ori să dispună încetarea lui.
În acest sens, prin Decizia Civilă nr. 210/R/2021 a Curții de Apel Timișoara , prin care s-a dispus adaptarea, pentru viitor, a contractelor care au făcut obiectul litigiului în cauză, s-a statuat faptul că „În ceea ce privește referirile pârâtei la dispozițiile articolului 969 din vechiul Cod civil și la principiul pacta sunt servanda – principiul forței obligatorii a contractelor – Curtea subliniază că teoria impreviziunii contractuale dezvoltată în trecut pe principiul echității și al bunei-credințe contractuale, reprezintă o excepție de la acest principiu, care permite reașezarea condițiilor contractuale atunci când, datorită intervenirii unor elemente extrinseci și imprevizibile, contractul se dezechilibrează în mod injust în favoarea uneia din părți și în detrimentul celeilalte, pierzându-și, cel puțin pentru una din părțile contractante, utilitatea socială.”
O altă distincție ce se impune a fi făcută este aceea că, dacă imposibilitatea fortuită de executare nu poate fi invocată, ca regulă, conform prevederilor Codului Civil, în cazurile în care obligația are ca obiect bunuri de gen (bunuri ce se pot înlocui unele prin altele), această limitare nu își găsește aplicabilitatea în cazul impreviziunii.
În privința efectelor pe care fiecare dintre cele două instituții le are asupra contractului, o serie de distincții se impun.
În cazul forței majore, după cum imposibilitatea de executare a obligațiilor este temporară sau definitivă, se poate distinge asupra măsurilor ce intervin, astfel: în cazul în care imposibilitatea de executare a obligației este temporară, executarea obligației se va suspenda în intervalul de timp în care se manifestă evenimentul catalogat drept forță majoră, iar în cazul în care imposibilitatea este totală și definitivă, contractul poate fi desființat.
În ceea ce privește impreviziunea, odată constată intervenirea acesteia, soluțiile alternative ce pot fi pronunțate pot fi: fie adaptarea contractului în vederea distribuirii echitabile între părți a pierderilor și beneficiilor (astfel că riscul contractului va fi suportat de ambele părți), sau, după caz, încetarea contractului, la un anumit moment şi în anumite condiţii a căror apreciere rămâne la latitudinea instanței de judecată. Reiese, astfel, că impreviziunea poate fi constată doar de instanța de judecată. Pe de altă parte, forța majoră intervine de drept.
III. Exemple de aplicare ale celor două instituții juridice
Din perspectiva situațiilor de criză (sanitară, urmată de una umanitară și economică) la care a fost supus mapamondul în perioada de timp cuprinsă în ultimii doi ani, teoria impreviziunii și forța majoră și-au găsit aplicabilitate constantă, iar jurisprudența apărută în acest sens este pe departe a fi neglijabilă.
De exemplu, în ceea ce privește Pandemia Covid-19, prin Sentința Civilă nr. 2151/2021 a Judecătoriei Brașov, instanța a statuat faptul că „În concret, simpla invocare a unor dificultăți economice determinate de efectele instituirii stării de urgență, fără probarea altor elemente, nu constituie motiv de impreviziune. Încadrarea in abstracto a pandemiei COVID-19 în categoria forței majore, a cazului fortuit sau a impreviziunii nu are fundament legal adecvat, ci, dimpotrivă, se impune evaluarea efectelor juridice asupra fiecărui raport contractual individual impactat de măsurile autorităților dispuse pentru evitarea răspândirii infecției cu coronavirusul SARS-CoV-2.”
În ceea ce privește criza umanitară care a produs și continuă să producă efecte cu privire la întregul continent european (și nu numai), generată de războiul ruso ucrainean, se consideră relevantă a fi amintită existența unui caz de forță majoră. În acest sens, în data de 14 martie 2022, Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București a informat faptul că emite cu celeritate certificate pentru confirmarea existenței cazurilor de forță majoră cu privire la relațiile comerciale desfășurate de societățile afectate de conflictul militar.
IV. Exemple privind incidența Forței Majore și a Impreviziunii în legislația românească
IV.1. Legea nr. 77/2016
În vederea sporirii protecției consumatorilor într-o situație de ipotetic dezechilibru contractual, legiuitorul a instituit prin intermediul Legii nr. 77/2016, posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în contractele de credit încheiate între consumatori și instituțiile bancare.
Astfel, prin această lege se dă naștere, în favoarea consumatorului, unei prezumții legale absolute de existență a impreviziunii în situația atingerii pragurilor prevăzute de Legea nr. 77/2016, respectiv, intervenirea: a) pe durata executării contractului, a creșterii, înregistrate la data transmiterii notificării de dare în plată, cu peste 52,6%, a cursului de schimb valutar aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, faţă de data încheierii contractului de credit, b) pe durata executării contractului de credit, a creșterii obligaţiei de plată lunare cu peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Totodată, pragurile valorice prezentate supra trebuie să se mențină pentru perioada ultimelor șase luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.
Un aspect ce trebuie menționat este că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 77/2016, echilibrarea și continuarea contractului au un caracter prioritar față de încetarea acestuia, care ar putea fi dispusă doar în cazul imposibilității vădite de continuare a executării lui.
IV.2. Ordonanța de Guvern nr. 15/2021
Teoria impreviziunii își găsește aplicabilitate și în contractele încheiate în sectorul construcțiilor, prin intermediul dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de Guvern nr. 15/2021. Aceasta își produce efectele prin modalitatea concretă a „ajustării prețului”, astfel cum este ea prezentată în cuprinsul actului normativ.
IV.3. Ordonanța de Urgență nr. 29/2020
Nu în ultimul rând, relevant a fi amintită este și prezumția legală a existenței unui caz de forță majoră, instituită prin Ordonanța de Urgență nr. 29/2020, intrată în vigoare odată cu declanșarea Pandemiei Covid-19. Aceasta prezumă în mod relativ a constitui caz de forță majoră împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă şi inevitabilă „care rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei determinate de infecția cu coronavirusul COVID-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici și mijlocii, afectare atestată prin certificatul de situație de urgență.”
[1] Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil
[2] Articolul 1271, alin. (3) din Codul Civil
[3] http://www.rolii.ro/hotarari/60d6a226e49009740400008c
[4] Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite
[5] Ordonanța de Guvern nr. 15/2021 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru ajustarea preţurilor contractelor de achiziţie publică
[6] Ordonanța de Urgență nr. 29/2020 privind unele măsuri economice și fiscal-bugetare